Steven Runciman – Teocraţia bizantină

Steven Runciman (1903-2000) este una dintre figurile ştiinţifice de prim rang ale medievisticii şi bizantinologiei britanice, preocupat în lucrările sale de istoria cruciadelor, relaţiile bizantino-apusene, islamul şi lumea creştină, căderea Constantinopolului, ortodoxia bizantină şi postbizantină. Constituţia acestui imperiu era, în viziunea lui Runciman, bazată pe o convingere religioasă clară: era copia pământească a Împărăţiei Cerurilor. Bizanţul s-a considerat pe sine Imperiu Universal şi a acţionat în consecinţă, pe durata a peste o mie de ani. Statul reprezenta trupul lumii, iar Biserica – Sufletul. Ideologul prin excelenţă al acestei atitudini a fost Iustinian (527-565), cel care a stipulat că cele mai mari daruri pe care Domnul le-a făcut omului sunt preoţia şi împărăţia (sacerdotium et imperium). Împăratul era iconomul treburilor din afară, patriarhul era al celor dinlăuntru, însă conducătorii bizantini s-au vrut adesea „locotenenţii lui Dumnezeu”. Până la Iustinian şi la această consolidare a autorităţii religioase şi laice, Imperiul Bizantin a cunoscut o istorie frământată, din care nu lipsesc disputele arbitrate de împăratul Constantin (Sinodul de la Niceea, 325), cel care a acordat Bisericii Creştine prin Edictul de Milan (313) libertate absolută de cult şi statut legal. La acea dată, creştinii reprezentau mai puţin de o şeptime din numărul total al populaţiei imperiului, unul care cuprindea nu doar Roma cucerită de Constantin în 312, dar şi graniţe îndepărtate ale Orientului. Peste doar o sută de ani, creştinismul avea să devină majoritar, iar păgânismul avea să reziste cultic doar în comunităţi izolate aspru pedepsite de Biserica Creştină. Oprimaţii devin oprimatori. Constantin, cel care a construit un oraş ce avea să-i poarte numele, pe locul vechiului oraş Byzantium, a arbitrat disputele dintre principalii episcopi care dominau prin autoritate şi prestigiu, precum şi în chestiuni de teologie (controversele provocate de arieni, nestorieni, în chestiunea „homoousios” etc). Trebuie spus că la începutul secolului al IV-lea trei episcopi ajunseseră deja în fruntea celorlaţi, deşi până atunci domnise ceea ce s-a numit egalitatea harică: episcopul Romei, cel care părea să aibă şi o uşoară întâietate, pentru că, potrivit tradiţiei, Sf. Petru fusese primul epicop al Romei, episcopul Antiohiei, căpetenia tuturor episcopilor din ţinuturile asiatice şi episcopul Alexandriei, centrul intelectual al imperiului, cu populaţie covârşitor creştină. Prin sinodul de la Constantinopol, marile scaune au fost ierarhizate, astfel că Roma avea preeminenţa, urmată de Constantinopol, Alexandria şi Antiohia. Căderea în rang a Alexandriei a atras nemulţumirea Romei, care se va acutiza în secolele următoare. Constantin avea să lase imperiul moştenitorilor săi, care-l vor împărţi şi vor conduce în moduri diferite. Următorii împăraţi vor încerca să consolideze creştinismul şi puterea militară în combinaţii şi proporţii diferite, de la caz la caz, şi se vor confrunta cu noi provocări. Unul dintre ei, Teodosie cel Mare, va fi ultimul împărat peste un Imperiu Roman unit, dar şi cel care va suprima păgânismul. În 1054, anul Schismei, domnea la Constantinopol Constantin al IX-lea, un împărat animat de bune intenţii, slab de caracter, influenţabil. Papă era Leon al IX-lea, iar patriarh, Mihail Cerularie. Se dorea o împăcare şi o armonizare a conflictelor dintre cele două biserici, iar în urma scrisorilor împăratului şi ale patriahului, papa a trimis legaţi la Constantinopol. Şeful acestora era cardinalul Humbert, un om agresiv, foarte critic la adresa erorilor „greceşti”. Nu a dorit împăcare, de fapt, ci să dicteze pretenţiile sale, astfel că misiunea aplanării conflictelor istorice a eşuat. Nervos că nu a fost ascultat, Humbert, care îşi pierduse de fapt autoritatea de legat (Leon murise între timp, în aprilie 1054), a pătruns prin efracţie în Biserica Sfânta Sofia şi în după amiaza zilei de 16 iulie 1054 a depus pe altar o bulă de excomunicare a patriarhului. Patriarhul l-a excomunicat la rându-i pe Humbert şi astfel s-a ajuns la ceea ce s-a numit Marea Schismă. Ambiţia unui legat a năruit până în prezent orice posibilitate de reconciliere. Dar Sfântul Imperiu al lui Dumnezeu pe pământ va mai rezista câteva sute de ani, până pe 29 mai 1453, când turcii îl vor doborî pentru totdeauna.